Motto: „Cu prostul neşcolarizat, te lupţi puţin şi ai scăpat;
Dar duci o muncă
colosală cu prostul care… are şcoală”.
Blogosfera pseudo-ortodoxă şi
pseudo-duhovnicească din România a început o nouă campanie de răspândire a unor
materiale scoase din context, care chipurile ar desfiinţa „teologia academică”
şi „i-ar pune la punct” pe toţi cei care îndrăznesc să meargă împotriva
„Tradiţiei”. Anonimatul şi mediocritatea evidentă a celor care administrează
acele bloguri trebuia demult boicotată, dar iată că mai sunt unii care se arată
încântaţi de falsa lor mărturie şi încep să creadă că între ştiinţa teologică
şi spiritualitatea filocalică ar exista un conflict iremediabil. Aceasta e
prima şi cea mai gravă capcană întinsă trăirii conştiente în Biserică.
O personalitate
enciclopedică precum Sf. Nicodim
Aghioritul este intenționat
ignorată de aceşti diversionişti, şi aceasta pentru că Sf. Nicodim, contrar
ideilor lor preconcepute, cita şi traducea literatură occidentală, era adeptul
împărtăşirii sistematice, critica anumite adaosuri liturgice neadecvate
(Troparul Ceasului III în epicleză şi cuvintele Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt, din Anaforaua Sf. Vasile cel Mare), nu încuraja săvârşirea parastaselor
în zilele de duminică etc. În acelaşi timp, Sf. Nicodim era un mare cunoscător
şi trăitor al Filocaliei, alături de alţi monahi savanţi ai timpului precum Atanasie din Paros,
Macarie al Corintului, Nichifor Theotokis ş.a.
Deci „teologia
academică” şi spiritualitatea filocalică nu numai că nu se contrazic, ci numai
împreună sunt autentice şi au sens. Apologeţii prostiei însă, se arată convinşi
că un teolog de birou nu se roagă niciodată, iar cel care se roagă nu are ce
căuta la birou. Iar ei spun asta pentru că nu fac nici una, nici alta, ci doar
se dau cu părerea. Biserica condamnă raţionalismul care plasează teologia în
afara Liturghiei, dar nu teologia care cheamă la o mai profundă trăire a
Liturghiei. Dar acest lucru îl poate înţelege numai un Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Serafim Rose, Teoclit Dionisiatul,
Emilianos Simonopetritul şi alţi teologi care n-au ignorat ştiinţa în
detrimentul rugăciunii sau invers. Tocmai de aceea nu putem să nu condamnăm
felul în care anumiţi anonimi îndrăznesc să citeze din astfel de părinţi,
ignorând esenţialul învăţăturii lor.
De exemplu, Gheron Iosif Isihastul este
personalitatea care în secolul XX a reînviat practica împărtăşirii zilnice în
Muntele Athonului, dar diversioniştii auto-excomunicaţi, care au uitat când
s-au împărtăşit ultima dată cu Sfintele Taine, citează doar texte care convin
falsei lor spiritualităţi şi le îndreptăţesc ignoranţa. Sunt scoase din context
şi cuvintele mitropolitului Hieroteos
Vlachos care, era firesc să critice indiferentismul cu care grecii se
împărtăşesc în fiecare duminică, nespovedindu-se niciodată în viaţă sau poate o
dată la câţiva ani. Dar sunt convins că acelaşi mitropolit, dacă ar şti
situaţia reală de la noi, unde credincioşii se împărtăşesc extrem de rar, ar
critica şi mai dur această eclesiologie şi spiritualitate, încă ostatică
perioadei comuniste.
Cititorii sunt
manipulaţi cu ideea că „academismul teologic", criticat de Cuviosul Sofronie de la Essex şi de
alţi duhovnici contemporani, a venit cu „inovaţia populistă” de a citi
rugăciunile de la Liturghie cu voce tare, de a sluji toată Liturghia cu
Sfintele Uşi deschise sau de a suprima ectenia pentru catehumeni atunci când ea
nu se justifică. Chipurile, nu întâmplător Biserica a rânduit citirea „în
taină” a rugăciunilor şi ridicarea unor ziduri de icoane în faţa altarelor pe
care, iată, „reformatorii” vor să le scoată. Dar ar fi bine de stiut cand a
rânduit Biserica aşa ceva şi cu ce este mai mântuitoare o rugăciune euharistică
ţinută în secret şi parcursă doar de ochii preotului, la sfârşitul căreia
nimeni nu se împărtăşeşte? Nu cumva este vorba de o simplă baricadare a
clerului şi o ignoranţă comodă a credincioşilor? Dacă „Biserica” a înghiţit
muzica corală occidentală şi tablourile religioase renascentiste, de ce să nu
admitem că şi alte elemente liturgice ar fi putut să se strecoare sau să rămână
în mod nejustificat în acest cult liturgic extrem de complex? În cultul nostru
avem elemente introduse în secolele XVI-XVII, care sunt luate drept dogme, dar
se ignoră alte elemente mai vechi, pe care „teologia academică” le-a scos la
iveală, dar care nu se încadrează în stereotipurile celor mai puţin avizaţi. Şi
dacă aceştia se mai consideră ceea ce nu sunt, atunci lucrul cel mai simplu
care le trece lor prin cap este ca „inovaţia” să fie respinsă, iar „inovatorul”
să fie ars pe rug.
Din păcate,
mulţi credincioşi, dar şi preoţi şi ierarhi foarte duhovniceşti, necunoscând
evoluţia istorică a cultului şi crezând că „conservatorismul” este o virtute în
sine, consideră că toate slujbele sunt lăsate de Sfinţii Apostoli şi nimeni
n-are dreptul să adauge sau să scoate ceva din ele. Bineînţeles, această concepţie
este una greşită şi poate fi uşor demontată. Slujbele şi Tipicul Bisericii nu
sunt litere moarte căzute din cer şi chiar Cuviosul
Sofronie de la Essex, invocat ca „anti-raţionalist şi deci tradiţionalist”,
a rânduit ca în mănăstirea sa să nu se săvârşească Vecernia şi Utrenia, ci să
se zică doar „rugăciunea lui Iisus”, rugăciunile la Liturghie să fie citite cu
voce tare, iar monahii şi monahiile din obştea sa (aproape mixtă) să se
împărtăşească la fiecare Liturghie. De ce acest aspect este tăinuit de
blogurile buclucaşe? A greşit Cuviosul
Sofronie? Credem că nu, iar dacă a greşit, înseamnă că şi mai mult a greşit
părintele Cleopa atunci când a zis că
împărtăşirea trebuie luată nu mai devreme de 40 de zile. Cel puţin părintele Sofronie avea temeiuri istorice pentru
„inovaţiile” sale, pe când părintele Cleopa
nu prea. Iar aceasta nu diminuează importanţa şi valoarea nici unuia dintre ei,
căci înainte de a vorbi despre „greşeli” şi „adevăr”, ar trebui să vedem când
şi în ce context marii duhovnici au spus un anumit lucru. De ce să absolutizăm
ceea ce din start a fost spus ca un lucru relativ? Şi de unde concepţia că un
om duhovnicesc nu poate greşi, mai ales în domenii pe care nu le-a studiat
niciodată? Ioan Damaschin este Sfânt
nu pentru că în Dogmatica sa considera că Soarele şi Luna sunt 2 din cele 7
planete, ci pentru viaţa şi scrierile sale teologice profund ortodoxe. De
aceea, nu-i păcat dacă admitem că nici unul din Sfinţii Părinţi, indiferent de
curăţia vieţii lor, nu deţine adevărul absolut, care este doar al Bisericii
Soborniceşti. Doar papa şi unii bloggeri se consideră infailibili, dar Sfinţii
Părinţi, ca persoane particulare, nu sunt şi nici nu pot fi infailibili. Şi
pentru a înţelege acest lucru este nevoie şi de rugăciune, dar şi de mult studiu.
Unii poate
încă cred în buna intenţie a celor pe care i-am numit diversionişti. Dar dacă
aceştia au intenţii bune şi sunt mari apologeţi ai adevărului (deşi adevărul nu
are nevoie de apologie), de ce nu condamnă faptul că în majoritatea parohiilor
româneşti psalmii de la Ceasuri au fost înlocuiti cu Acatiste dubioase, iar
Sfântul Maslu şi exorcismele au devenit afaceri profitabile pentru multe
mănăstiri şi parohii? De ce nu se condamnă lipsa catehezei înainte de Botez şi
Cununie? De ce nu se condamnă săvârşirea Liturghiilor afară, pe scene, deşi
aceasta contravine flagrant normelor dogmatice, canonice şi liturgice? S-au
apucat să condamne pe cei care zi şi noapte studiază manuscrise liturgice sau
patristice şi cheamă la o împărtăşire mai deasă şi mai conştientă?
Atunci când
unii pretinşi credincioşi vin după prima săptămână a Postului Mare şi doresc să
se împărtăşească, majoritatea preoţilor, negăsindu-le impedimente formale, le
dau împărtăşanie chiar dacă sunt convinşi că mulţi dintre ei vor înceta postul. Se tace şi despre cei care
se împărtăşesc doar la Paşti, cu o singură săptămână de post, de parcă acest
lucru ar fi corect şi ireproşabil. Dar dacă un creştin ţine toate patru posturi
de peste an plus zilele de miercuri şi vineri, acestuia îi este interzis de a
se împărtăşi în fiecare duminică; iar pentru o împărtăşire odată la 40 de zile
i se impun posturi pe care cei mai mulţi preoţi nu le-au ţinut niciodată. După
cum spunea părintele profesor Ioan Ică jr., asta nu-i
nimic altceva decât „ipocrizia dublului standard”. Aceasta e adevărata ciumă
din Biserică, şi nu studiul teologic ştiinţific.
Din
nefericire, duhul încă strigă de sub povara lutului care se îngroaşă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu